Eu şi Antonia ne mai uitam una la alta, zâmbeam, i-am cerut sticla de Pepsi, dar nu vorbeam, nah, să nu deranjăm omul. La un moment dat, îşi opreşte muzica. Prima dată nu am observat, cufundată în gânduri fiind, apoi arunc o privire accidentală şi văd că se uită la poze. Ce poze? Cu el dezbrăcat. Da, aţi citit bine. Mă rog, nu de tot, dar omul era la pieptul gol fără păr sau muşchi, doar piele albă şi sfârcuri. În unele poze nu i se vedea nici capul, ţâţele erau importante. Mi-am aruncat privirea de vreo trei ori, şi m-am convins că nu sunt paranoică, pentru că alt gen de poze nu am văzut. Mă uitam la Antonia şi ne pufnea râsul. A pus capac când a vrut să asculte din nou muzică şi tot se uita la foldere. Cred că s-a uitat de vreo cinci ori la folderele alea. Până am observat că unul dintre ele era numit frumos, cu iniţiale: “MANELE”. Bineînţeles, cu telefonul în cealaltă mână, s-a uitat la un moment dat la el şi şi-a luminat ecranul. Drept poză de fundal avea un cap de muiere, sau fetiţă, pentru că mi s-a părut că era mult mai mică decât el ca vârstă.

Genial ce oameni poţi întâlni în metrou.

Aşteptam pe cineva în staţie la 102, când dintr-un autobuz coboară o femeie şi doi bărbaţi. Femeia era foarte agitată şi prima dată am crezut că unul dintre bărbaţi se luase de ea, zic ia uite domne ce nesimţit. Apoi observ că de fapt omul era controlor şi le cerea celorlalţi o legitimaţie. Mă rog, în scurt timp m-am prins că ăştia doi (femeia şi celălalt bărbat) au fost prinşi de un controlor în timp ce se prefăceau că ei ar fi fost controlorii. (Cât ghinion să ai?) Adevăratul controlor o trăgea pe ea de braţ, muierea fiind foarte tupeistă şi tare în gură şi ţipând să o audă tot bulevardul că “Ce domne, vrei să mă violezi?”. Stăteam şi mă uităm cât de penibilă era urlând asta intenţionat să creadă vreunul că aşa e şi să sară pentru ea, când omul, se auzea clar, că îi cerea legitimaţie de controlor. Până la urmă au scăpat nenorociţii, că ăsta vroia să îi ducă la poliţie. Dar te puneai cu nebuna? Acum, curiozitatea mea… oare au dat vreo amendă sau au luat vreo spagă? Şi oare, oamenii, când au văzut că sunt doar nişte hoţi jegoşi, nu au sărit la gâtul lor? Mă rog, una peste alta, ce vroiam să spun e să aveţi grijă cui plătiţi amenzi.

Pe mine m-au prins ăştia de cam multe ori, pentru că înainte umblam fără bilet şi nici nu mă gândeam la el, era ca şi cum pentru mine nici nu ar fi existat. Însă din cauza unei întâmplări cu final nefericit, am ajuns să nu mai circul fără bilet. Excepţii fac doar când e noapte, când e weekend şi casele de bilete nu mai sunt deschise sau când merg o staţie, două.

Cazul ăsta se întâmpla acum vreun an. Eram cu o prietenă apropiată, încă o fată de vreo 18 ani şi altă fată de vârsta mea care venise din Roman o zi în Bucureşti şi vroia să ne vadă pe noi, astea trei. Noi, fericite că ne vedem, ce bine, ce tare, hai la mec, dracu’ mai stătea să se gândească la bilete. Băi şi bani erau destui cât să luăm şi bilete. Adică cel puţin n-am fi murit de foame dacă dădeam 13 mii pe un bilet. Dar noi, lejere şi aeriene. Fata cea mai mare dintre noi avea abonament, s-a scos. Eu mi-am băgat unghia în gât că aveam biletul de acasă în buzunar dar nu l-am taxat. Celelalte două, nimic. Controlorii, doi la număr, insistenţi. “Domne că va rugăm, că ne iertaţi, că nu ne-am gândit, că fata e din Roman.” Nu şi nu. Ori plătiţi, ori mergem la poliţie. Eu mai avem puţin şi plângeam. Cum naiba să mă ducă la poliţie şi să mai afle şi ai mei când ei m-au trimis cu biletul de acasă? Eram panicată, numai asta era în mintea mea. Insistenţi cum erau, controlorii au fost drăguţi şi au coborât cu noi la Romană. Dacă stau să îmi amintesc cum a fost, şi ce reacţie a avut fiecare, acum fac pe mine de râs. Dar atunci mai aveam puţin şi plângeam. Fata din Roman tocmai plătise 500 de mii amendă, toţi banii ei lăsaţi de la părinţi pentru ziua aia, şi râdea încontinuu, era foarte amuzată (nu ştiu de ce, cred că era în stare de şoc). Fata cea mai mare îşi cearea scuze întruna, şi nouă şi controlorilor, că se simţea responsabilă, că ar fi trebuit să se gândească, că e vina ei, că îi pare rău (am zis şi mai sus, dar reamintesc, ea nu a avut nicio problemă pentru că avea abonament). Cealaltă fată, impulsivă din fire, se certa cu ei, că ea nu plăteşte nimic şi nu merge la nicio poliţie, că nu au dreptul să ne ia cu forţa, să să ne lase în pace, că noi plecăm. Eu, căcată pe mine de frică, o trăgeam de mână “Taci mai, nu mai ţipa, shh, lasă, taci, ne descurcăm noi, hai te rog eu taci.” Şi controlorii: NU şi NU. În final, cică ne-au făcut ei o “oferta” şi au zis că nu ne cer un milion pentru amândouă, să plătim împreună 500 de mii. Până la urmă, am plătit. Aveam şi eu 150 de mii la mine, i-am dat pe toţi şi asta a fost.

De atunci, m-am jurat că nu mă mai urc fără bilet.

Am înţeles de ce merge el în licee şi ne zice tot ce ne zice, şi se chinuie să ne transmită ceva. Nu o face ca să se vorbească despre el, să se scrie despre el, să zică oamenii că face opere de caritate şi nici pentru bani.

În afară de ideea de bază, şi aceea că ne sfătuieşte să ne alegem meseria în funcţie de pasiunea noastră, încearcă să ne spună că nu banii contează. Nu neapărat. Nu ar trebui să facem ceva împotriva principiilor noastre, ceva ce nu ne place să facem, doar pentru mai mulţi bani. S-a dat ca exemplu chiar pe el, care a refuzat un contract cu PROTV-ul şi un concert pentru alegeri. Şi ar fi putut câştiga mulţi, foarte mulţi bani, dar în acelaşi timp şi-ar fi încălcat principiile şi ar fi fost un ipocrit.

Şi am înţeles. Am înţeles scopul lui, vorbele lui… dar mă întristează că sunt mulţi care nu înţeleg.

Eram azi în metrou cu doi colegi, şi am ajuns să vorbim despre “State de Romania”, un… aşa zis serial, pe care amândoi îl urmăresc. O să îl numim B pe Băiat, iar F pe Fată. Ştiam că B îl urmărea de anul trecut, dar am fost puţin surprinsă să aflu că şi F îl urmărea acum. Mi-a zis că îi place cum joacă Gheorghe Visu şi din cauza asta se uită. Eu i-am spus că promovează prostia şi nu văd sensul în a-l urmări; iar ea mi-a răspuns că decât să joace într-un serial sau o piesă necunoscute pe bani de nimic, mai bine aşa. Aşa că am pomenit de Chirilă, şi mi s-a răspuns:

“Traieste tu cum a zis ăla si…”

“Mda, şi o să ai numai zile de vacanţă în Grecia.” l-a completat F, cu aluzie la faptul că atunci când a venit în liceul nostru, Chirilă a spus că oricine care munceşte, în orice fel, poate avea o zi în care să stea cu burta la soare în Grecia, să fie servit şi să se relaxeze complet.

M-am uitat în faţă, cu covrigul înţepenit în mână, neştiind ce să mai zic. Mă simţeam închisă, puţin şocată.

“Sunteti materialişti.”

“Normal.”

F este aceeaşi fată care la întâlnirea cu Chirilă a spus “Intr-o ţara în care se poate şi cu 10 clase, de ce ne-am chinui pentru mai mult?”, iar B este cel care m-a întrebat astăzi de ce nu scriu şi alte subiecte, eventual unele mai scurte, pentru că blogul meu a devenit neinteresant.

Cum mâine e Halloweenul, diriga s-a gândit să organizăm şi noi ceva drăguţ, să avem amintiri plăcute şi eventual, să ne mai unim ca şi clasă. Şi zic eu, a mers. Toată lumea a ajutat pe toată lumea, am decorat clasa, am făcut desene, ne-am costumat şi am organizat totul singuri.

La prima oră de franceză am decorat clasa cu dovleci, lumânări, desene, autocolante, beteală, CD-uri şi tot felul de chestii specifice. Am făcut istoria printre toate astea, la sport ne-am costumat, ne-am machiat şi ne-am făcut părul, iar la fizică am învăţat la biologie, deoarece chiar în toiul petrecerii, trebuia să ne oprim şi să dăm test.

Testul a fost groaznic, greu, iar profa a stat toată ora cu ochii pe mine şi Liviu, colegul meu de bancă, pentru că a crezut că suntem îndrăgostiţi şi aveam de gând să îi spun tot testul (tot testul nu ştiam nici eu să i-l spun, dar ştiam ceva… am încercat să îi şoptesc, dar nu am reuşit).

Am decorat clasa…

…şi am desenat.

Alexa, draga noastră şefă a clasei, a început cu un fragment din Edgar Allan Poe.

Până şi Marilyn Monroe s-a reincarnat în Dana ca să fie alături de noi la modesta noastră petrecere.

Am avut şi băieţi “costumaţi”…

Concursul cu apă, unde Gabi a câştigat, şi cel cu făină unde s-a înghiţit şi s-a scuipat multă… făină.

Tipul şi-a băgat toată faţa în lighean, şi-a udat pletele şi a câştigat. Faza tare e că în acelaşi timp Pisoi, Dana şi Gabi încercau să scoată merele din celălalt lighean şi tot n-au reuşit să-l bată.

M-am urcat pe mătură şi când am ajuns unde vroiam… jap! Le-am ars câte o mătură în cap zgripţuroaicelor…

Şi după ce am făcut-o şi pe Marilyn să iubească vrajitoarele…

…am câştigat premiul pentru cea mai frumoasă vrăjitoare!!

A fost frumos, bine, amuzant, am râs şi ne-am distrat şi abia aştept încă o zi de şcoală ca asta. Sper că nu am plictisit pe nimeni cu pozele, dar erau prea funny ca să nu le pun. Şi în final, vă urez un… Happy Halloween?

Ai nasul prea mare.

Ai ochii prea mici.

Ai acnee.

Ai părul prea scurt şi îl vrei lung, ca toate prietenele tale.

Ai sânii prea mici.

Ai burtă.

Nu ai talia subţire.

Ai picioarele groase.

Ai picioarele scurte.

Ai genunchii şi gleznele groase.

Eşti scundă.

Ai lucruri pe care nu ai vrea să le ai.

Ai complexe cu care trebuie să te confrunţi zi de zi.

Te uiţi la pozele de pe net, cu modele şi celebrităţi şi ai vrea să arăţi ca ele.

Te uiţi la prietena ta şi iubitul ei, şi deşi e prietena ta, eşti geloasă pe silueta ei şi ai vrea şi tu un băiat care să te aprecieze în felul în care o apreciază el pe ea.

Toţi îţi spun că nu asta contează, că eşti deşteaptă şi asta e totul, dar tu ştii că mint. Pentru că toţi sunt superficiali şi ipocriţi, pentru că tot după frumuseţe aleargă. Şi tu eşti doar tipa deşteaptă şi de treabă.

Nu ai încredere în tine.

Te-ai gândit că poate ar trebui să ai?

Pentru că soluţia nu este să fii geloasă sau invidioasă. Nu e să îi critici pe alţii sau să îi faci să se simtă prost doar ca să te simţi tu mai bine. Trebuie doar să te uiţi în oglindă şi să spui “Imi place.”.  Să o spui cu sinceritate.

Pentru că modelele de pe net nu sunt perfecte. S-a inventat machiajul şi photoshopul şi asta le pune mai presus decât tine.

Pentru că prietena ta are şi ea defecte şi dacă nu ai mai fii atât de acaparată de ideea că tu nu eşti destul de bună, le-ai observa.

Pentru că dacă eşti deşteaptă, vei ştii să te pui în valoare şi vei ştii cum să te porţi, astfel încât să ai farmecul acela care îi ameţeşte pe băieţi.

Aşa că lasă-ţi defectele în spate, observă-ţi calităţile şi spune “Imi place.” .

Am fost prietena din umbră, care observa cum ceilalţi o apreciau pe prietena ei iar ea stătea tăcută, am fost prietena pusă pe locul doi, am fost prietena “tradata”, am fost prietena care a tăcut şi a înghiţit, am fost prietena care a avut încredere şi s-a ars.

Cred că un prieten adevărat este acolo pentru tine mereu. Se supără şi îi trece repede. Este întotdeauna sincer, dar nu brutal.  Face sacrificii pentru tine. Se bucură atunci când eşti fericit. Râde şi plânge cu tine. Cred că dacă este un prieten adevărat, orice s-ar întâmpla, încearcă să salveze relaţia şi nu dă cu piciorul la primul moment dificil.

Indiferenţa este o lovitură grea. În prietenie, în iubire, în colectivitate… oriunde şi oricum este exprimată, doare. Să îi vezi pe toţi în jurul tău, vorbind, râzând, jucându-se, toţi având câte o ocupaţie, iar tu să stai şi să te uiţi la ei e groaznic. Mai ales când ei nu te bagă în seamă, nici nu te observă, nici nu ştiu că eşti acolo sau că exişti măcar. Şi tu, cititorule sper că înţelegi ceva din asta, şi o să începi să renunţi să mai răneşti oameni. Cel puţin prin indiferenţă.

Dezamăgire

Ce faci când oamenii te dezamăgesc? Când spun lucruri care pentru tine înseamnă enorm şi pentru ei nimic. Când descoperi că nu eşti tu cel important, ci celălalt. Când obiceiurile se schimbă. Când ţi se adresează cuvinte pe care ai sperat să nu le auzi niciodată. Când REGREŢI. Sunt naivă. Trebuie să recunosc. De fiecare dată când întâlnesc o persoană nouă, mă grăbesc. Îmi fac planuri. Mă gândesc ce frumos o să fie peste 4 ani, când vom fi tot împreună. Mă entuziasmez şi mă ataşez. Devine una din puţinele persoane importante din viaţa mea. Adresez cuvinte pline de sentimente. Sentimente adevărate. Te iubesc. Şi eu?

Mă gândesc la filmele alea în care oamenii se străduiesc să facă lumea mai bună. Ei reuşesc. Eu… de ce nu? De ce nu poate fi ca în filme? Aş vrea să am o telecomandă cu care să dirijez: “happy end”.

M-am săturat de relaţii şi prieteni eşuate. M-am săturat să mă consum. Pentru ce? Pentru un om care te respinge? Ştiu, *numele confidenţial al unei persoane confidenţiale*, că mă crezi o ciudată. Nu ştiu dacă sunt. Şi dacă aş fi, tu nu eşti la fel? Nu aşa era? Şi dacă nu eşti la fel… nu poţi să mă-ntelegi?

Mă gândesc la Michael Jackson. “If you wanna make the world a better place, take a look at yourself and make a change”. Ce să schimb, oare? Sunt indulgentă. Tolerez. Poate prea mult. Ştiu ce am să fac. Am să renunţ. La speranţele astea în oameni. Ştii de ce? Pentru că nu merită.

Indiferenţă

[22 Mai 2009] [vineri] [02:06 dimineaţa]

Cineva să ne facă din nou fericiţi.

Privit împreună

Ultimul răsărit

Ţinându-ne de mână.

Un ultim zâmbet sincer

Ultima privire

Primul pahar de lacrimi

Vărsate din amar.

Ultima şuviţă

Pe faţa răvăşită

Pe care am să o văd,

Imposibil retraita.

Ultima atingere

Pe umărul gol

Fiori,

Parfum de flori.

Ultimul drum

Parcurs cu tine

Unicul

Şi neumblat de nimeni.

Ultimul cuvânt

Şoptit, şi nu spus

Frumos, adevărat

Fără răspuns.

Ultimul sărut

Pe buzele vineţii

Cuprins de pasiune

În jocuri sângerii.

Ultima încercare

De a rămâne în picioare

De a ne uni pe vecie,

Ultima eroare.

Îl visase din nou, alături de ea, plimbând-o pe faleză şi în parcuri de distracii. Îl visase în timp ce o ţinea de mână şi o ruga să nu mai plece de lângă el. Şi ea se simţea vinovată că plecase odată, demult. Şi când se trezea, îi venea să plângă din nou, pentru că nu ea era cea care îl lăsase baltă de fapt, pentru că nu ea era vinovată.

Nu îl iubea, nu îl iubise niciodată. Era doar îndrăgostită de el, dar o rănise. Asta durea cel mai tare. Şi el era acolo, într-un fel sau altul, prezent în viaţa ei în fiecare zi. Îl vedea, rar, dar îl vedea. Întâmplător sau nu. Şi îi dădea ziua peste cap.

***

Jillian îi ducea dorul, nu îl mai văzuse de mult. Pe EL îl iubea. Îl ştia dintotdeauna, însă el nu o cunoscuse decât acum doi ani. Dar nu îi păsa cu adevărat de ea. Ca toţi ceilalţi, o folosea doar. Nu o căuta niciodată, aştepta să vină ea la el. Şi cu toate astea, era perfect. Era perfect atunci când îi vorbea, atunci când o săruta încet cu buzele pe toată faţa, când îi săruta mâinile şi o făcea să radă. Era EL. Cel pe care îl vroia pentru totdeauna.

***

Jillian se trezise de dimineaţă, pentru a se aranja. Îşi pensase sprâncenele, se epilase până la ultimul fir de păr, se îmbrăcase frumos şi simplu, îşi făcuse baie şi îşi dăduse cu creme. Arăta drăguţ şi mirosea frumos şi era gata să îl vadă… sau nu.

Urcase scările, iar înainte că el să înceapă orice, ea intrase puţin în baie pentru a se linişti. Camera era rece şi albastră, dar ea ardea pe dinăuntru. Inima îi bătea într-un ritm prea rapid, mâinile îi tremurau şi stomacul i se încorda. Nu îl mai văzuse de mult, şi acum avea emoţii.

După câteva ore împreună, în care vorbiseră mult, foarte mult, ea plecase acasă. Fericită. Fericită pentru că se părea că lui îi păsa. Pentru că dacă nu minţea, însemna că o plăcea chiar pentru ceea ce era ea. O plăcea şi pentru felul în care vorbea, glumea şi se purta cu el, nu numai pentru modul în care el o considera frumoasă. Avea o şansă. Avea o şansă să cunoască Paradisul şi fericirea supremă. Avea o şansă să aibă perfecţiunea lângă ea, mai mult, mai frumos, mai sincer, mai… real. Avea o  şansă să fie EA a LUI.

***

Jillian ajunsese acasă, şi îi venea să danseze. Dar ar fi părut suspect. Abia aştepta viitorul, abia îl aştepta pe el. Nu îi păsa decât de ei doi. Restul se ştersese complet din mintea ei. Îl iubea, şi poate… poate într-o zi, avea să o iubească şi el. Şanse. Şanse peste şanse.

Îşi uitase complet vechile experienţe şi aventuri, şi nu se mai simţea îndrăgostită, sau măcar atrasă, de nimeni altcineva. Era doar EL şi atât. Îl uitase pe primul şi nici nu îşi dăduse seama pe moment. Atât de puţin îi păsa acum.

***

Băiatul o murdărise, dar EL o curăţase de toată mizeria şi o făcuse să se simtă vie din nou. Băiatul o rănise, dar EL îi linsese rănile încă sângerânde şi i le vindecase. Băiatul o respinsese, dar EL îi dădea o şansă.

Mă duc eu frumos la policlinică (aia din Baba Novac, să le fac reclamă negativă hodoroagelor ălora grase şi nesatisfăcute) cu Ruxi “de manuta” şi intrăm amândouă. Eu pentru răceală, ea pentru falsa indigestie. Noi avem fişele în aceeaşi policlinică, dar la doctori diferiţi.

Bun, ne aşezam pe scaune, ne uităm în jur… ea se duce, îşi scoate fişa şi se pune la loc pe scaun. Mă duc şi eu să mi-o scot – mă poziţionez în faţa cămăruţei cu dulapuri şi încep să vorbesc cu asistenta.

“Bună ziua.” îi zic încet, timidă – pitica de 1,50, singură la doctor.

“Da, pentru ce ai venit?” îmi răspunde ea ocupată să scrie altceva pentru o altă pacientă.

“Pai… am răcit.”

“Asa, şi? Toată lumea răceşte?”

Am rămas puţin socată… şi dacă am gripă porcină, o să mă trimiţi acasă pentru că toată lumea are? Mă dau bătută şi zic încet, respectoasă şi cu privirea în pământ, că am lipsit de la şcoală din cauza răcelii.

“Deci vrei o scutire, da?”

“Păi… da.”

Îmi zice să aştept pe hol că mă cheamă doctorul când trebuie să intru. Mă aşez, aştept ce aştept, până mă aud strigată. Mă ridic repede şi intru, dând din nou bună ziua. Înăuntru, altă asistentă hodoroagă care avea o zi foarte proastă, am bănuit eu.

Am povestit despre durerile în gât, despre tuse, despre cum îmi curge nasul aşa puţin, dar ce, aveam loc să zic şi altceva? Nenorocita aia de asistentă făcea crize încontinuu, că abia aşteptam să stau şi eu puţin acasă, că nu am aproape nimic. Că am chiulit, şi vin repede la doctor să îmi iau scutire. A vorbit despre mine cu altă doctora, spunându-mi “domnişoara asta” şi schimonosindu-se toată – cică mă imita. Nu puteam să zic nimic din cauza ei, nici că nu am mai răcit de atâta timp, nici că la şcoală sunt mulţi răciţi şi aş putea să răcesc mai rău, nimic. Făcea ca o nebună. Îmi venea să mă ridic, să o înjur şi să plec.

“De ce ai venit fără programare?” mă întreabă la un moment dat.

“Păi… nu ştiam că trebuie programare.”

“Păi cum, că ai venit să îţi iei adeverinţă de sport data trecută.”

“Păi da, am fost, şi nu mi-a trebuit programare.”

“Adeverinţa de sport e una, consultaţia e alta. (‘Altă bipolară.’, mă gândeam eu.) Data viitoare îţi faci programare. Ţi-ai luat numărul de telefon de pe uşă?”

“Nu, îl iau când plec, cu tot cu program.”

“Aaa, dacă nu îţi ziceam eu, nu făceai nimic!”

A naibii frustrată. Încercam să fiu cât pot de calmă. Când să îmi scrie scutirea, mă întreabă:

“Ce clasă eşti?”

“A zecea.”

“Mh!” sare ea din nou, strambandu-se. “Ai lipsit ieri?”

“Da.”

“Azi te duci?”

“Nu mai am când.”

“Ia uite cum ai împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură!”

Şi ce credeţi, că mi-a dat scutire şi pentru mâine? Doamne fereşte!

Şi ştiţi ce e cel mai frustrant? Că dacă veneam cu mama şi îi băga suta în buzunar, mă pupa şi în fund şi îmi dădea scutire şi pentru luni dacă vroiam. Dar nu domne, am venit singură, eram nemachiata, îmbrăcată larg, timidă şi drăguţă şi ce s-a gandit… e inofensivă.

După ce am scăpat, am mai aşteptat încă vreo oră ca să între şi Ruxi, în faţa căreia s-au băgat foarte multe persoane, deşi nu toţi erau sugari. Şi ce să vedeţi? Ei i-a dat scutire şi pentru mâine, pentru “indigestie”!

În plus, mă uitam la cum se poartă toate: asistente, doctoriţe, orice sunt, sunt mereu ocupate, obosite şi fără chef. Oamenii le vorbesc frumos, le dau bună ziua, le întreabă politicos câte ceva, dar ele nici nu aşteaptă să termine. Îi reped, se strâmbă şi îi trimit de la unele la altele. Şi nu le înţeleg. Pentru că mama stă toată ziua în picioare, se agită, oboseşte, transpiră, i se umflă picioarele, o dor mâinile şi braţele, dar tot le zâmbeşte clientelor şi tot poartă o conversaţie drăguţă ca să le încânte şi să nu le plictisească. Aşa că nu, nu sunt mică şi neînţelegătoare, sunt doar nemulţumită de serviciile României şi nesimţirea hodoroagelor care se cred importante.

Când să plecăm, am avut un impuls să îmi scriu programul şi numărul de telefon. Dar în doar o secundă, mi-am dat seama că nu am de ce. O să mă mut la Elias, la policlinică unde e frati-miu şi nu e deloc aşa, şi nu mai merg acolo toată viaţa mea. Pot să şi mor.

Mda, asta e lumea în care trăim, ăştia sunt doctorii care ne vindecă şi au grijă de noi, care nu ne lasă să murim.

Ne vedem deci mâine… la şcoală!

M-am trezit cu o durere in gat, tusind si m-am gandit “Azi stau acasa.”. Si asa a fost. Dupa ce am convins-o pe mama ca sunt racita si maine ma duc la doctor, am diagnosticat-o pe Ruxi cu o “indigestie” si am stat impreuna pana acum.

Maine ma duc la doctor, sa imi iau reteta si bineinteles, scutirea pana vineri. M-am scos. Iar partea cea mai tare e ca azi urma sa ne asculte si la romana si la geografie. Plus ca am avut religie!

Raceala rullz.